Clubul Sportiv Studentesc Medicina Timisoara
Acasa | Staff | Lot | Rezultate la zi | Contact
INTERVIU CU PROF.DR. PIA BRÂNZEU
Care ar fi liniile de forţă care rămân, peste timp, caracteristice pentru activitatea ilustrului Dvs. tată, prof dr. Pius Brânzeu ?
Tatăl meu a fost în primul rând un medic de excepţie, format prin muncă asiduă la şcoala marelui chirurg francez René Leriche. A învăţat trei ani în Franţa pentru examenul de rezidenţiat, şi-a dat doctoratul cu mare succes, lucrarea sa fiind premiată ca una din cele mai bune teze din anii interbelici. A fost şi un desenator talentat, a pictat şi a făcut caricaturi reuşite. În fine, a iubit şi sportul: a câştigat concursuri studenţeşti de atletism, la săritura în înălţime, a jucat fotbal cu mare plăcere şi s-a căţărat în Alpi. Marea sa pasiune a fost însă şahul, căruia i-a dedicat mult timp, mai ales în ultima parte a vieţii.

În anul 1965 aţi câştigat titlul de campioană naţională a junioarelor la şah. Cum aţi ajuns la această performanţă ?

Tatăl meu mă antrena foarte serios. Pe de o parte făcea cu mine foarte multă teorie, pe de altă parte mă punea să joc cu el şi cu antrenorii pe care îi aducea acasă. Domnii Tocăniţă, Günsberger sau Mozes veneau din când în când la noi şi se ocupau de mine, dar trebuie să amintesc şi antrenamentele de la „Ştiinţa”, precum şi numeroasele concursuri la care participam. Despărţirea Dvs. de activitatea competiţională a fost subită sau s-a petrecut gradual ?
Am renunţat brusc, atunci când m-am căsătorit după anul II de studii. Acest lucru s-a întâmplat în 1969, când am avut de ales între carieră şi sport, cariera permiţându-mi să mă ocup mai mult de familie şi de copii. Pe atunci nu puteai călători prea mult ca universitar, dar ca sportivă aş fi fost mai mult pe drumuri şi, vrând-nevrând, mi-aş fi neglijat familia. Care ar fi cromatica peisajului şahist timişorean din anii în care făceaţi parte integrantă din el ?
Cred că era mai provincial decât cel din anii care au urmat şi nu avea încă faima internaţională pe care a câştigat-o ulterior. Ce adversare directe ale Dvs. din perioada junioratului au făcut ulterior carieră ?
Margareta Mureşan s-a ridicat în anii când eu m-am lăsat de şah. Tatăl Dvs. a fost un renumit medic, iar pe linie maternă sunteţi strănepoata reputatului chirurg Karl Diel, care a fost directorul spitalului din Jimbolia. A existat un moment de cumpănă între alegerea făcută pentru anglistică şi cea ipotetică pentru medicină ?
Nu am dorit nici un moment să studiez medicina. Fratele meu era deja medic şi tata nu a insistat, considerând că un membru al familiei e suficient pentru a continua tradiţia. A înţeles pasiunea mea pentru limbi şi m-a sprijinit în alegerile mele, lucru pentru care i-am fost recunoscătoare toată viaţa. Ca profesoară de limba şi literatura engleză la Universitatea de Vest din Timişoara (unde aţi fost şi prorector), aţi avut la clasele dvs. studenţi şahişti ?
Da, desigur, ceea ce mi-a permis să comentez unele creaţii, cum ar fi, de pildă, Alice în ţara minunilor de Lewis Carroll sau Sfârşit de partidă de Samuel Beckett, folosind termeni de specialitate. Consideraţi că există corespondenţe între şah şi unul dintre domeniile dvs. de predilecţie ştiinţifică, semiotica ?
Corespondenţe se pot stabili între domeniile cele mai variate. Sunt cunoscute apropierile dintre fizica cuantică şi budism, dintre pictură şi poezie sau dintre medicină şi semiotică. Semiotica este ştiinţa semnelor şi, prin urmare, ea poate fi abordată din orice direcţie şi poate fi folosită pentru studiul oricărui domeniu, inclusiv cel al şahului. Un exemplu ar fi semnele kinezice, ale corpului, în timpul unei partide. Un observator familiarizat cu limbajul corporal poate spune foarte multe despre starea psihologică a jucătorilor, despre intenţiile lor sau  felul cum percep mutările adversarului. Printre figurile de semioticieni pe care i-aţi cunoscut personal, cel mai celebru pentru marele public este Umberto Eco. Ce amintiri păstraţi de la întâlnirea cu el ?
Pe Umberto Eco l-am întâlnit de mai multe ori. Prima dată l-am văzut la Congresul mondial de semiotică de la Viena, în 1979, unde a ţinut discursul de încheiere şi s-a plâns de faptul că nu reuşea să ajungă la înţelegere cu ceilalţi mari semioticieni (Sebeok, Greimas, Posner) cu care începuse să lucreze la un dicţionar de termeni semiotici. A ameninţat în public că, dacă în anul ce urmează nu vor publica dicţionarul, el va renunţa şi se va apuca de scris romane. Toată lumea a râs şi l-a aplaudat cu simpatie, neştiind că el avea Numele trandafirului  aproape terminat şi că, de fapt, urma să ajungă mai celebru prin romanele sale decât prin tratatele de semiotică. Toată lumea îl cunoaşte azi ca romancier, dar mai puţini ştiu că a predat lingvistică şi semiotică la Universitatea din Bologna. A continuat însă să publice şi cărţi de ştiinţă cu o putere de muncă şi o inventivitate de invidiat. Din postura pe care aţi deţinut-o, de Preşedinte al Societăţii Române de Studii Britanice şi Americane, cu ce realizări vă puteţi mândri ?
În această calitate am făcut parte din Biroul Executiv al Societăţii Europene de Anglistică (ESSE), deci am fost implicată direct în coordonarea şi dezvoltarea activităţii anglistice în Europa. O mai recentă realizare a mea a fost organizarea Centrului Internaţional Shakespeare la Timişoara, centru de care mă ocup cu mare plăcere. De curând am văzut la Bookfest recenta apariţie editorală pe care aţi coordonat-o, Spaţiul în romanul anglo-saxon contemporan, sub egida Editurii Art. Cum recomandaţi această carte iubitorilor de literatură britanică ?
Este o carte de specialitate adresată mai mult criticilor şi teoreticienilor literari. Dacă iubitorii de literatură doresc să afle ce se mai poate inova cu privire la coordonatele spaţiului într-un roman, atunci sunt invitaţi să o citească şi ei. Este şahul, în halucinanta lume contemporană, o şansă de afirmare a inteligenţei feminine ?
Desigur, mai ales atunci când femeile se dovedesc mai puternice decât bărbaţii. Cred că în general s-a renunţat la ideea unei inegalităţi a puterii mentale bazată pe deosebirea de sex. Femeile nu au aceeaşi putere fizică şi nu au profitat de-a lungul timpului de aceeaşi educaţie ca bărbaţii, dar în ultima vreme au dovedit cu prisosinţă de ce mare forţă intelectuală şi artistică dispun.
Interviu realizat de Dinu-Ioan Nicula - Iunie 2011
© 2010 - 2017 Clubul Sportiv Studentesc Medicina Timisoara.
Toate drepturile sunt rezervate.